Sus inima

Sus inima!
Era soare afară și era vară.
Doua cești de cafea stăteau de mult uitate într-un colț, pe masă. Nici să fumez nu mai voiam. Așa e când vine Mi la mine. Vorbim mult, mai râdem, uneori mai plângem, iar tăcerea, tăcerea nu ne apasă, ne vorbim din priviri.
Mă ascultă și nu spune nimic. Așa e ea, esență de femeie învăluită în mister.
Un surâs abia perceptibil începe să răsară. E discretă Mi și-mi spune vorbele cu tâlc. Așa e ea.
„Vreau să-mi pictezi o inimă anatomică, știi, îmi place Klimt foarte mult”…spune ea…
Nu-ți pot descrie reacția mea de șoc. Răspunsul meu a fost atât: „Mi, dar știi, sunt la început, nu cred să-mi iasă ceva. Ai tu încredere că va fi bine?”
„Simt că așa va fi” și-mi zâmbește numai cum ea știe să o facă. Știa ea ceva, dar eu simțeam cum panica mă cuprindea.
Mă privește cu ochii aia blânzi de căprioară, capul înclinat într-o parte și spune:
„Ce cu mintea nu poți cuprinde, dar cu inima poți simți”, asta este tema!
„Grea temă mi-ai dat Mi!”
Nu eram pregătită atunci, nici acum nu sunt când scriu aceste rânduri și pânza a ajuns la casa ei, în locul ei. O lună cred că mi-am chinuit mintea să-mi dau seama cam ce aș vrea să fac.

„Ce cu mintea nu poți cuprinde , dar cu inima poți simți” …
Au trecut vreo două luni de atunci, natura și-a schimbat haina aurie, iar eu stau și mă uit la pânza asta. Fundalul este gata deja, degetele mă furnică, vreau să mă apuc de ea și nu pot.
Cred că mi-a fost frică!
Frică de ce puteam transmite prin necuvinte, pentru că eu mereu îmi pun sufletul pe pânză…
Bietele noastre cuvinte, parcă niciodată nu sunt îndeajuns și uneori nici mintea nu ne ajută să spunem ce simțim.
Mintea!
Mintea care încearcă să dea sens emoțiilor atunci când inima o dată râde, o dată plânge…
Mi-aș dori să nu mai pot simți, dragoste, dor, ură, regret, resemnare, abandon…
Un nou început.
1, 2, 3, start.
O iau iar de la început.
Îmi iau avânt, îmi întind aripile, dar zbor în van, contra  vântului.
Bat aripa pe loc și doare.
Doare inima, doare sufletul, doare fiecare lacrimă pe care n-o mai las să curgă.
Izvor nesecat.
Și mintea nu înțelege.
Dar mai poți îndura tu inimă, din câte-ți face mintea? Câte? Până când?
În ziua aia n-am pictat.
Nu voiam să-mi simtă Mi tristețea. Pânza mea trebuie să aducă bucurie și nu zbucium.

– Steluța, dormi? Pot să te sun? mesaj de la el…

Continuarea articolului care-mi spune povestea lucrării o găsiți aici.
Iar dacă doriți o lucrare similară, nu ezitați să mă contactați.